Zdrobită de Asfalt

Câteva zile-n urmă m-a prins ploaia.
Stăteam în staţie aşteptând troleul. Cu aceată ocazie urmăream cum picăturile de ploaie se răsfrâng asupra asfaltului şi în plus roţile maşinilor mai treceau odată peste ele. Câtă duritate în inidiferenţa motorului uman.

Am asociat picăturile cu oamenii. Exact la fel şi durerea din sufletul nostru. Nu e destul că cineva ne trădează, apoi pleacă din viaţa noastră. După aceasta, persoana-n cauză te şi mai urăşte sau şi mai dureros: rămâne a fi indiferentă faţă de tine. Şi insuportabilă este ideea că persoană-n cauză, cu ceva timp în urmă mărturisea că indiferenţa mea ar fi omorât-o.
Şi cum se numeşte crima săvârşită cu arama de care singur te temi?

Să ne întoarcem la picăturile de ploaie. Spuneţi-mi, oare după toate încercările prin care trece acea picătură, deci nu tot picătură rămâne? Urmează procesul de evaporare. Să-i spunem omeneşte - procesul de reabilitare. Când vin din nou norii asupra Moldovei, acea picătură evaporată este deja cristalină şi gata să planeze asupra pământului Basarabean.
La fel şi omul. După o trădare, pierdere sau dezamăgire are nevoie de reabilitare.
Cu certitudine încercările vor mai veni. Dar contează faptul că o inimă zdrobită şi murdărită poate să se evaporeze până-n cer. După care este gata să se întoarcă schimbată.
Plină de o dragoste pură.

Şi totuşi când o să fiţi din nou sub ploaie. Să ştiţi că duceţi o responsabilitate faţă de inima fiecărei picături cu care vă ciocniţi!

Martina Artene