joi, 17 noiembrie 2011

Declarăm BAICOT Dublicităţii


În ultima vreme am început să mă gândesc mai profund la „Fenomenul Dublicităţii”. Poate te întrebi „Ce mai este şi asta?”. Nu te întreba, la sigur te-ai întâlnit cu acest fenomen sau poate chiar şi-l trăieşti.
Există o tendinţă aiurea, să fii pe placul tuturor oamenilor. Sau mai bine zis să fii şi tu un stereotip care va place tuturor. De ce spun aiurerile astea? Nu ştiu: Poate că şi eu retrăiesc acest proces „Dublicitar”.
Deci, să ne gândim împreună: Fiecare dintre noi face partea dintr-un grup social sau chiar din mai multe.
Există persoane ce-n societate se comportă într-un fel, iar acasă toatal alt fel.
Explic: Asta se întâmplă fiindcă începi să te gândeşti: „Ei…lor le place eu să fiu: vesel, mereu dispus la discuţii, glumeţ etc.”  Sau o altă parte a monedei: Oamenii comunicabili încep să se închidă, să tacă, de teama să nu fie înţeleşi de grupul căruia îi aparţin.
Pe mine mă îngrijorează faptul că oamenii se „Rup” în două „Omul din lăuntru” şi „Omul Social”.
La un moment dat, totuşi tu nu mai rezişti să joci două roluri. Să ascunzi de oameni ceea ce te frământă pe din-năuntru, făcând pe fericitul. Mai devreme sau mai târziu, se întâmplă un scurt circuit în întregul sistem existenţial al tău. După care te întrebi „Măi, dar totuşi cum sunt eu în realitate?”
Când ne integrăm înt-un colectiv nou, avem tendinţa să nu venim cu ceea ce suntem noi. Cu problemele, apucăturile noastre, dar  venim în felul în care ştim sigur că am fi plăcuţi şi acceptaţi de acel grup.
Problema mare este că, te irită la o vreme un veşnic teatru şi rol de nuş ce şi nuş cum.
Uneori ne dorim să fim aşa cum suntem noi:
 Să spunem ceea ce gândim, să râdem din toată inima fără ca cineva să ne scoată ochii: „Wei, şi râs ai, Ha, ha..!”. Uneori vrei să te îmbraci cum ţi-e mai comod, să nu te gândeşti că nuş cine va spune: „Ei, asta nu se combină cu şeilaltâ, la noi aşa nu se îmbracă!
Da, mie mi-i dor! Recunosc, mi-i dor să fiu eu însumi. Să merg pe stradă să fug să râd! Ce are lumea cu mine? Vreau ca toţi să audă ceea ce eu gândesc, nu ceea ce le place lor să audă!
Deci, ce vreau eu să spun: Declarăm baicot „Dublicităţii”!!!
Hai să ne gândim logic:
-Dumnezeu ne-a creat pe noi din veşnicii, având un plan cu  fiecare?
–Da!
-El a ştiut în ce societate vom trăi?
–Da!
Păi atunci de ce TU te bagi în planul Lui şi vrei să pari alt ceva? Crezi că poţi crea ceva mai frumos ca El? Te-a făcut să fii Perfect, exact pentru societatea asta. El a vrut ca nu doar fizicul tău să strălucească-n lumina Globalizării ăsteia aiurite, ci şi Sufletul tău să reflecte dragostea Lui Hristos! Caracterul tău este aşa cum este. Cine te va accepta, te va accepta precum te-a creat Dumnezeu. Cine nu, nouă făţarnici la casă nu ne trebuie.
Şi important e de remarcat faptul că nu suntem acceptaţi doar de cei ce ne invidiază.
Eu personal, iubesc, apreciez mult pe cei originali. Eu sunt sigură că Dumnezeu a ceat pe fiecare într-un mod unic. De aceea mi-aş dori mult ca fiecare să fie ceea ce este, să facă ceea ce-i place. Sigur, trebuie să ascultăm de Dumnezeu. Eu doar pe El îl ascult, nimeni nu mă cunoaşte mai bine ca El. Îmi cunoaşte necesităţile perfect.

Uite, fii ceea ce eşti, aşa cum eşti. Sunt sigură că eşti o persoană deosebită şi minunată.
Căci aşa ai fost la început. Fii tu, nu te transforma într-o copie al secolului XXI.

Martina

joi, 10 noiembrie 2011

Do Major


Note aranjate pe portativ
Clapă după clapă vibrează
Pianistul o piesă nouă crează.

El nu poate reda prin cuvinte
Ceea ce se ascunde în inima lui
Se întreabă „Să-i spun oare cui?”

Şi ce rost are să vorbească
Pianistul nu e scriitor
Prin muzică-şi exprimă al său dor.

Privesc cum fiece acord culege
Doamne, cât suflet depune
Pentru ca Dragostea lui să răsune.


O cât de mult aş fi vrut
Să fiu şi eu pianistă
Aşezând sentimentele-mi pe portativ
Să audă şi el ce eu simt.
Muzica este un limbaj ce se foloseşte pentru a simţi
şi nu pentru a vorbi!
Versuri de Martina

luni, 7 noiembrie 2011

Mă ridic


Te laud Doamne pentru dragostea Ta
Te laud pentru greutăţile din viaţa mea
Mă plec în faţa înţelepciunii Tale
Şi Doamne, deschide-mi ochii:
Pentru a vedea
Ce rost au unele întîmplări în viaţa mea.

Tată-n rugăciune eu Strig către Tine
De copilul tău fie-ţi milă
Promisesem să te urmez
Şi-n grădina Ta Doamne să lucrez.

După cîte s-au întîmplat
Eu cred Tată, că am cedat
Tu ridică-mi privirea mie
Şi fă din nou lumina, dragostea Ta
În ochii mei să Fie.

Te laud Doamne, pentru ceea ce sunt
Şi pentru că la încercările mele...
Tu nu pui punct.

Versuri de Martina Artene

Caut la infinit

Viaţa nu e atît de uşoară precum pare
Altă dată succesul apare,
Deseori Dispare.

-Şi totuşi care e scopul vieţii mele?
Să lupt cu mine şi cu cele rele?
Să caut răspunsul negăsit
Şi totuşi atît de dorit!

Mi-e frică că m-aş pierde-n început...
Pe cînd altă dată mă temeam de trecut.

Sunt un om rătăcit.
Ce credecă ar fi fost iubit.

Şi totuşi cum să găsesc acel răspuns..?
Ce-n mine este ascuns..!

Versuri de Martina