duminică, 22 ianuarie 2012

Ani Buni


 Trezindu-mă în fiecare dimineaţă, o încep cu aceeaşi întrebare „Astăzi pentru ce m-am trezit?” Anii trec şi important e să cunoşti care este scopul vieţii tale. Unii îşi caută predistinaţia toată viaţa, însă eu cred că ar fi trebuit mai întâi să fie găsit scopul şi apoi trăită viaţa. Dar şi pentru căutare e nevoie de câţiva ani buni.
Mie mi se întâmplă să ştiu ce-mi doresc, dar să nu fac aceasta. Am auzit o frază recent şi mai demult „Faci totul ca să împaci pe cei din jur, dar nesocotindu-ţi dorinţele proprii.” De multe ori am răspuns că asta-mi este dorinţa, mă simt fericită când în jurul meu toţi sunt împăcaţi, dar oare aceşti toţi nu-mi sunt străini? Căci sunt sigură că aproapele meu şi-ar fi dorit ca eu să fiu fericită. Mama ar fi fost fericită doar dacă eu aş fi împlinită cu adevărat. La fel şi cei ce mă iubesc cu adevărat ar fi fost împliniţi dacă zâmbetul meu ar fi fost şi el sincer.
În ultimul timp sau poate mereu îmi vine să plec undeva departe Sau să mă întorc în trecut, de ce? Nu sunt sigură, aş fi vrut să schimb totul. Aş fi vrut din nou să fiu fericită, doar că fericită sunt atunci când am cu adevărat cu cine să împart fericirea. Îmi vine să fug undeva departe-n munţi să stau pe marginea unei prăpastii să fiu doar eu, să strig, să spun în bătaia vântului tot ceea ce simt, tot ceea ce gândesc şi tot ceea ce-mi doresc cu adevărat.
Observ că veşnic sunt într-o alergare. Fug...Însă ce este alergarea...procesul în care vrei să scapi de ceva sau de cineva. Am înţeles de cine fug, fug de mine însumi. Pare a fi ciudat, dar este adevărat.
Fug mereu de ceea ce sunt şi de ceea ce-mi doresc. Făcând o groază de greşeli. Vreau atât de mult să mă opresc, să cad în genunchi, să plâng fără de încetare şi să găsesc răspunsul.
Nu doar să-l găsesc ci şi să-l semnez.
Cineva m-a învăţat să sciu scrisori, să vorbesc cu o coală de hârtie sau mai nou... cu o clapă şi-un monitor. Din nefericire asta-mi rămâne, sunt mult mai înţeleasă de monitor, decât de însu-mi eu, sau de cei ce mă înconjoară.
Mereu mă găsesc înconjurată de o groază de oameni, însă-mi pare că sunt manechine. Cred că sunt prea dură sau poate deja am devenit eu... Manechin.
Nu-mi doresc nimic decât să rămân singură. Prea mulţi oameni au suferit din cauza mea, din cauza faptului că nu mă cunoşteam pe mine, nu ştiam ceea ce-mi doresc şi uite acum am încurcat toate iţele toate căile posibile şi toate minţile celor ce mă înconjoară.
Oare s-ar putea să întrerupi firul anilor să laşi o mare prăpastie între 20 şi 20. O prăpastie peste care nu ar putea sări nimeni, şi nimic ca să mă ajungă-n prezent? Hmm, dacă ar fi posibil aceasta.
Mereau aştept de la oameni să mă înţeleagă să-mi spună ceea ce doresc să aud şi totuşi nimic. Nimic din ceea ce vreau, cum vreau eu nu se întâmplă! Nu
Poate se va realiza asta atunci când eu am să fac ceea ce vreau în adevăr? De ce să aştept de la oameni ceea ce-mi doresc, atunci când eu propriile-mi dorinţe nu mi le realizez. De ce? Oare nu merit şi eu să fiu fericită cu Adevărat?

Stau acum pe mijlocul acelui pod care leagă prăpastia ... îmi rămâne să fac alegerea:
Să stau în mijloc şi să sufăr mai departe, nedormind nopţi meditând asupra trecutului şi visând cum ar fi fost dacă aş fi rămas acolo.
Sau să trec podul să mă mulţumesc cu faptul că am iubit şi eu cândva cu adevărat. Să merg pe calea vieţii gândindu-mă la mine la familia mea şi îndeplinindu-mi visul unei cariere pe care mi-o doresc atât de mult.
Acum rămâne din două variante să fa o alegere, însă nu e atât de uşor precum pare. Vreau...vreau să râmân un pic singură. Mai stau în bătaia vântului, sub furtună ... ador ploaia şi rămân să aleg...
 Martina Artene

2 comentarii:

  1. f fain articol, imi place, martina, Domnul sa-ti dea inspiratie si mai departe!

    RăspundețiȘtergere