Sub umbra unor plopi bătrâni e mare avuţie; Să vezi cum mişcă iarba. Să simţi cum te atinge vântul. Să fii motivat spea a închide ochii la privirea soarelui. Să calci liber pe gazonul abia spălat de roua dimineţii...
Toate sunt bucuriile unui om care are de-i ajunge. Din spusele unor persoane omul acesta nu are decât nimic; aceasta pe plan material. Însă la vederea lucrurilor morale sau spirituale astea îi astupă neajunsul celor materiale.
Un aşa om ştie cât valorează o prietenie şi mai puţin care e valoarea ultimului model de mercedes scos pe piaţă. Un aşa om ştie să-şi preţuiască timpul cu familia. Şi mai puţin ştie să se uite într-o cutie cu telecomandă. Un aşa om ştie să păstreze pozele într-un albumul de hârtie. Şi nu pe profilul său de facebook. Un aşa om ştie să se bucure de ploaia verii fugind prin toate băltoacele. Şi nu se îngrijorează de preţul ghetelor noi. Un aşa om ştie preţul unui miros de carte veche. Şi idee nu are cum miroase Chanel numărul 5. Un aşa om nu visează la o vacanţă la Paris, dar are grijă să prezinte cele mai frumoase locuri din ţara sa, străinilor care vin în vizită.
Omul care lucrează la clădirea din interiorul său la un penthouse al moralităţii: îşi alege ca fundament adevărul. Pereţii îi clădeşte din umeri siguri. Acoperişul îl face transparent, pentru a simţi Cerul mai aproape. Iar hogeagul îl face cât mai larg căci toate greutăţile, supărările, tristeţile să iasă repede în văzduhul cerului care le repară pe toate. Are grijă să pună un lacăt cât mai bun la uşă ca duşmanul să nu pătrundă. Iar drept cel mai bun sistem al securităţii foloseşte rugăciunea. Rugăciunea strânsă de mâni cu toţi membrii familiei sale. Şi nu uită pe masa din sufragerie să pună Cuvântul şi Binecuvântarea Domnului. Viaţa într-un asemenea penthouse este o viaţă sigură şi îndestulată.
Cele scrise mai sus au fost inspiraţia mea dintr-o istorie al cărei martor ocular am fost şi eu. O dispută dintre două surori. Ambele au început să împartă casa părinţilor. Discutând cui îi va reveni moştenirea. Una spunea că părinţii nu ai iubit-o aşa cum au iubit pe cealaltă. Alta zicea că ea e mai mare şi nu îi trebuie nimic. Surorile împărţeau casa părinţilor care mai sunt în viaţă şi care încă nu se strâng spre a pleca. Mă gândesc cum pot aceste două surori să vorbească depre moştenire, despre împărţire?
Pentru mine cuvântul surori sau fraţi nu este decât explicaţia cuvântului „întreg”. Am un singur frate şi sunt mai mare ca el cu 10 ani. Noi doi nu avem ce împărţi, decât poate un pat şi totuşi încăpem ambii pe el. Nu-mi amintesc o dat să ne fi certat de la o bucată de pâine, bomboană sau haină. Nu că aş ceda eu mereu. Invers, fratele meu cedează...fiind copil.
În ziua în care am auzit discuţia dintre cele două surori...am înţeles cât de binecuvântaţi sunt oamenii în sărăcia lor.
Mulţumesc Domnului cu mânile ridicate spre cer pentru că am de-mi ajunge şi nu cer mai mult!!!
Psalmistul o spune foarte bine
"Mai bine un prânz de verdeţuri şi dragoste, decât un bou îngrăşat şi ură."
Proverbele 15:17
Martina Artene
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu